Petiţie către vremurile odioase

Fragmente

Bună ziua

Mă numesc Sorin Andreica şi ar fi o întreagă istorie despre mine de la naţionalizarea şi etatizarea băncilor 1947-1948 până azi (naţionalizare=etatizare) mai ales că tinerii sunt interesaţi de perioada odioasă şi trebuie să ştie, nici eu nu mă consider bătrân pentru că am doar 44 de ani.

Vreau să respect proporţiile între suferinţa foştilor deţinuţi politici şi a descendenţilor, a acelora care nu au avut origine socială sănătoasă şi care au avut partea lor de suferinţă cu toate că zăbrelele noastre erau afară, în aer liber. Cei ce cred în esenţă cu ochii înlăcrimaţi, cu stăpâniri de sine, mai dau câte o pagină din cartea vieţii a tinereţilor pierdute. Aceşti sfinţi mai înalţi decât istoria (mai înalţi decât istoria, cum bine zicea cineva)sunt şi vor fi pilonii neamului românesc.

Bunicii mei au fost oameni înstăriţi au avut: pământ, o fabrică de cherestea, o batoză, un cazan de fiert ţuică şi o gospodărie cu de toate până în noaptea ce a nimicit toată munca şi sacrificiile făcute de neamul meu prin actul de naţionalizare, legea odioasă nr.119 din 11 iunie 1948 urmată de celelalte legi şi decrete.

1.Maşinile morţii

Îi tot aduna şi-i ducea la poliţia oraşului Viseu de Sus. Bunicul aflase de stigmatizare, oprobriul public şi legarea în lanţuri iar noaptea în care s-a pregătit arestarea de la centru a gospodarilor nu l-au putut lua prin surprindere că era un om iute de picior. Ştiind că sunt pe urmele lui era tot timpul într-o stare de hăituială.

Sunetul de alarmă ce se declanşa în sufletul înveninat de prigoană şi mereu în alertă era dat de câinele bunicilor mei care adevereste proverbul că este cel mai bun prieten al omului. Acest semnal de alarmă cu ticăitul sau lătratul era dat de fiecare dată când se apropiau cei ce cu ură faţă de neamul meu vroiau să-l lege pe bunicul.

Înarmat cu o cergă (pătură de lână) de dimensiuni cât o lungime şi 2 lăţimi de om, sărea peste geamul dinspre apus luând-o la goană încăpuit (speriat) pe munţi şi prin păduri pe unde avea locuri, unde dormea în frig sub pătura frunzelor din pădure iar uneori se mai ascundea cu frică la o căsuţă şi un grajd unde vara cosea fănul. Fiind mai tot timpul dispărut iar bunica neavând nici un semn de la el s-a interesat pe la jandari crezând că-i prins. Răspunsul plin de ură, fiind dominaţi de îndârjeala îndoctrinată a luptei de clasă a fost "unde-i banditul că scot pistolul din sertar şi-l impuşc". Într-o noapte cei ce cu ură faţă de munca bunicilor şi străbunicilor mei l-au somat şi arestat pentru simplul fapt că era un om gospodar.

La somaţie bunicul le-a răspuns blajin că nu trebuie să-l lege că se duce el singur. Aşa a ajuns să fie închis la miliţia din oraşul ce se află în apropiere. Aflând bunica că-i arestat, degrabă s-a dus la un avocat foarte bun prieten de familie cu bunicii mei. Acest om şi-a riscat viaţa, cariera şi familia (care mai târziu prigonita fiind a luat drumul pribegiei, o parte prin capitală iar o parte pe pământuri străine prin America). Înarmat cu înscrisuri de pe la judecătoria Vişeu şi cu-n întreg arsenal avocăţesc încerca să-l elibereze. În acest răstimp bunicul încarcerat fiind întâlneşte o cunoştinţă care era vizitiu la jandari. Cocişul(vizitiul) reuşeşte să-i spună că o să vină după el de pe la giudeţ cu maşini şi o să-l ducă, iar că pe cei care i-au dus înainte n-au mai ajuns la Baia-Mare pentru că i-au împuşcat pe câmpuri. Cocişul om de treabă şi cunoscându-l îi spune că atunci când o să apară o să-l scoată prin ocolul (perimetrul sediului) miliţiei la muncă şi o să-l ascundă. Maşinile morţii nu s-au lăsat aşteptate, cocişul se ţine de promisiune şi-l ascunde sub o caleaşcă plină cu gunoi, caleaşcă care era confiscata şi transformată în remorcă de ura luptei de clasă. Nu ştiu cum dar maşinile morţii nu mai aşteaptă (probabil or fi fost pline cu alţi gospodari sau duşmani de clasă) şi pleacă urmând ca să-l ia data viitoare. Învoindu-se cu cei de pe la miliţie împreună cu cocişul care-i minte este încarcerat din nou aşteptând speriat şi foarte supărat întoarcerea maşinilor morţii. Ce putea oare să fie în sufletul său ştiind că urma să-l împuşte.

Bunica era aproape tot timpul la avocat acasă insistând şi rugându-l să grăbească lucrurile. Apărătorul reuşeşte să pornească judecata şi după numeroase declaraţii reuşeşte să-l scoată printr-o hotărâre judecătorească. Îmi povestea bunica că atunci când l-a aşteptat la uşa postului de miliţie era alb ca varul, cu ochii adânciţi în orbite sclipind de bucurie şi cu bocancii fără şireturi neştiind cum să iasă mai repede. De bucuria efemeră bunica i-a dat celui ce păzea poarta o bucată întreagă de slănină (vă daţi seama ce foamete era în acea perioadă şi care era moneda de schimb). Fabrica era ocupată şi păzită de securişti care nu le permiteau nici măcar să se apropie de ea. Pentru bunici începuse urmărirea, o altfel de urmărire, care să ducă la arestarea lui din nou şi să ajungă să-l ia maşinile morţii. Era hăituit şi urmărit tot timpul cu cine vorbeşte unde se duce şi ce face, văzând acestea bunicul mai mult era fugit, ascunzându-se. Foloasele muncii bunicilor şi străbunicilor mei le-au tras comuniştii până în 1962 când fabrica a fost o parte mutată şi alta demolată.

Bunica îmi povestea că înainte de naţionalizare 45-47 au dus-o greu, îmi zicea că atunci când trebuia să dea cotele au încărcat şi transportat la gară o căruţă plină de cereale, dar îi mai lipseau câteva kilograme şi ce să vezi au venit de i-au confiscat de prin casă. Prin alte părţi mi-au povestit că intrau şi luau tot, nu le mai lăsa nimic din toată truda de o vară. Comuniştii erau adevăraţii "Jupuitu" a lui Moromete în perioada cotelor. Toată viaţa lor a fost un chin şi o vrajbă cu prigoana comunistă.

Bunicii mei nu au reuşit să aibe lumină în casă decât prin anii 80-85 iar televizor de abia în anii 90, după revoluţie. Mătuşa mea nu era primită la şcoli pe motiv că nu are origine socială sănătoasă iar părinţii mei au dus-o greu. Bine, veţi spune dvs. că şi alţii au dus-o tot aşa, dar acuma cred că toate convergeau spre o victorie finală a perversităţii comunismului. Câte şi mai câte pătimiri datorate perversităţilor vremurilor care începeau să fie din ce în ce mai odioase şi elaborate de o inteligenţă împrumutată de pe nu ştiu unde care înlocuia închisorile comuniste.

2.Copilăria

Eu în primii ani de viaţa mă pândea moartea printr-o boală cruntă iar dacă nu erau bunicii mei să mă ducă la Sighet în spital eram doar o amintire vagă. Câteva din cele ce mi s-au întipărit în minte din anii copilăriei mele şi pe care le ţin minte, cum ar fi joaca prin spatele batozei care avea un tambur plin de cuie pătrate şi groase, deasupra nişte site la care nu reuşeam să ajung niciodată, doar mă uitam la ele, şi pe care o ascunseseră într-o şură mare în capăt dar care a dispărut şi ea fără a-mi da seama.

Ce m-a mai marcat a fost moartea străbunicii mele şi bliţul unui aparat foto care m-a speriat în grădiniţă germană. Cu toată ura împotriva clasei mele de duşmani ai poporului eu am crescut la două familii de nemţi dintr-un cartier unde se vorbea un dialect nemţesc. Mergeam lunea şi veneam sâmbăta luând bătaie împreună cu copilul lor de aceiaşi vârstă cu mine, el stătea în faţa iar eu în spatele lui şi când dădea în el nu ştiu cum se făcea că ajungea la mine iar vorbă lui mama pâinea unsă cu unsoare şi cu boia era la ordinea zilei. Părinţii mei şi-au tras mult de la gură ca să pot învăţa germana.

Pentru că erau aproape tot timpul la servici am mai crescut şi cu bone care ne-au umplut de păduchi, mama sosea seara târziu iar tata ajungea atunci când nu se mai putea face nimic pentru că odată ajuns acasă era epuizat.

În şcoala germana am învăţat să cânt la flaut da nu prea mult "Alle meine Entchen" (toate gâştele mele) şi cam atât. Colegii mei au apărut într-o emisiune la televiziunea romana, emisiunea în limba germană, înainte de a începe m-a apucat cineva de cravată smulgându-mă din mijlocul colegiilor şi m-a dus printr-o cameră până când a trecut filmarea. Tot aşa am păţit-o în tabără la Vartejul Bucureştilor când am participat la emisiunea şapte ori şapte, tot la televiziunea romană-parcă mai era alta-când după emisiune mă prinde cineva şi mă scutură bine de nu realizez ce mi se întâmplă. Făcând legătura între cele două îmi dau seama că nu eram doriţi nicăieri. Toată viaţa mea am fost un taciturn construind un monument al tăcerii oculte.

Nu ştiu de ce dar parcă eram ciumat sau aveam lepra prietenii, în ghilimele spus, făceau chefuri, sărbători de naştere iar eu nu eram invitat cu toate că îi vedeam cum vorbesc faţa de mine să se întâlnească sau să petreacă undeva. Pe mine nu mă chemau, nu vă daţi seama ce durere sufletească aveam şi cum mă simţeam de marginalizat, cred că le spuneau părinţii să mă evite.

Tot aşa cu Gyuri un vecin de pe o stradă lăturalnică căruia îi cer împrumut o pereche de tenişi să joc fotbal şi care mi da. A doua zi mă întâlnesc cu el având tenişii lui în picioare şi să vedeţi ce păţesc, mă descalţă de mă lăsa-n picioarele goale numai cu ciorapii, ce să fac, ce să fac, eram la două străzi de casa mea şi aproape de centru, să fi văzut ce fugă, desculţ numai în ciorapi pe stradă până acasă. Bine, veţi zice că şi alţii au avut păţanii din astea şi aveau origine socială sănătoasa, dar durerea sufletească n-a avut-o nici unul cum am avut-o eu. Cu tot respectul faţa de cei ce citesc şi respectând proporţiile, dar cred că cei de teapa mea "pleava şi drojdia societăţii " cum ziceam eu pe vremea odiosului o să mă înţeleagă mai bine. Un alt eveniment pe care acuma îl realizez este momentul când am fost dus cu şcoala să vedem o fabrică de cherestea să ni se arate un gater cu rotile de transmisie şi cu volanta ce se afla sub podea…, parcă cineva mi-a făcut o poza-aşa o fost sau este şi al vostru.

Eu nu mi-am ţinut niciodată pe vremea odiosului ziua de naştere iar la aniversarea de 18 ani când am cheltuit aiurea 800 de lei pe jocuri cu maşinuţe (ca să se justifice urmarea) iar sumă considerabilă pe atunci primită de mătuşa mea care m-a căutat toată ziua prin Timişoara făcându-şi griji de dispariţia mea şi care vroia ca pe acei bani să-mi cumpere ceva găsindu-mă pe un pod când mă întorceam spre casă îmi arde o palmă de o ţin minte toată viaţa. Tot aşa şi la nunta mea pe lângă dar am primit o palmă, de data asta de la mama.

Cam atât a fost cu aniversările mele în afară de un episod pe când eram în clasa întâi, când străbunicul meu mi-a ţinut ziua doar în familie şi pe care mi-l amintesc bătrân în capul unei mese lungi lăudându-mă pentru premiul trei la secţia germană, care locuia într-o casă boierească cu uşi şi camere înalte având o terasă plină de muşcate pe pervaze de îţi era mai mare dragul să stai vara şi de unde se vedea vârful unui munte ce veghea ca un martor al oropsiţilor, fărădelegilor şi nedreptăţilor.

Casa a fost naţionalizata şi dărămată ca să construiască o clădire rece de betoane să le fie cald minerilor ce lucrau pentru prăbuşirea adică propăşirea unei lumi utopice în minele dintr-o localitate limitrofă.

Fiind bun prieten cu aproape toţi evreii în perioada interbelică şi cărora le împrumuta bani tot timpul ca un mic bancher, care dormea iarna-n frig şi mânca cu cumpătare să nu cheltuiască banii pe care-i strângea într-o"scatuie"cutie pe care o ţinea închisă cu lacăt într-o cămară de numai pe scară puteai ajunge la ea, la care eu mai târziu când el era foarte bătrân şi scatuia era plină de pine de păianjeni iar eu cât o lungime de coadă de mătură mă uitam la acel loc fără a-mi da seama că acolo se regăseau atâtea sacrificii năruite de tăvălugul proletariatului solidar şi plin de ură.

3.La capătul lumii

Bunica îmi povestea că străbunicul a fost în primul război mondial până la capătul lumii unde a stat 8 ani în lagăr -prin câte a trecut-. "Războiul îi tragic şi absurd" spunea marele scriitor Camil Petrescu.

Stând pe cuptiori -cuptor cu vatră- cu o cergă pe picioare într-o linişte monumentală asculta atrocităţile tragicului şi absurdului. Tristeţi relatate ca pe un jurnal de război în care străbunicul fiind luat prizonier în primul conflict mondial le-a trăit cu bocancul pe grumaz, o viaţă în agonie înspre şi la capătul lumii. Fiind în trenurile care pentru cei mai mulţi nu avea bilet de întoarcere povestea cum în opririle lor prin gări prizonierii erau folosiţi pe post de călăi. Cei cu stea rosie-n frunte îi cobora din vagoanele în care stăteau claie peste grămadă punându-i să spânzure preoţi în sutane care erau hăituiţi, adunaţi şi legaţi mai rău decât animalele. Prizonierii erau obligaţi să-i atârne în ştreang iar scaunul de sub picioare era împins de ciuma de culoarea sângelui care începea să se extindă tot mai tare şi mai tare distrugând toată cultura generaţiilor de-a rândul. Până la ciuma roşie era unul dintre cele mai credincioase şi evlavioase popoare cu o cultură demnă de invidiat, martori fiind bisericile şi palatele rămase întregi după ciuma. La capătul lumii timp de 7 ani străbunicul este ţinut prizonier ducând o viaţă cumplită de supravieţuire. În al optulea an se întoarce bolnav şi sleit de puteri doar printr-o minune.

În cel de al doilea tragic şi absurd, îmi povestea bunica, străbunicii mei au ascuns o familie de evrei în timpul nazismului dar care dorea să fie cu familiile lor au plecat fiind duşi în lagăre unde şi-au găsit sfârşitul. Familia mea a fost prietena cu evreii generaţii de a rândul. Străbunicul era foarte bun prieten cu primarul Ştrifundă un mare erou al luptei de clasă care a fost prigonit prin munţi, luptând împotriva urii şi îndârjelii clasei îndoctrinate cu slogane utopice iar împreună au fost la Alba Iulia cu drapele fiind mândri că sunt romani.

4.Liceul

Acuma realizez că perioada cea mai învolburată a vieţii mele era cea din liceu şi parcă cu predilecţie pentru această etapă a vieţii cum de altfel am observat că în anii 80 s-a întâmplat ceva, las istoricii să clarifice, ceva ce i-a determinat pe îndârjiţii vremii să ascute lupta de clasă să fie mai persuasivi devenind mai elaboriosi în a încerca rezistenta umană, în ai persecuta pe duşmanii de clasă şi ai prigonii cum bine zicea cineva.

Toată viaţa am fost un om credincios iar de multe ori în perioada asta mi-am pus întrebarea despre ceea ce susţineau şi susţin unii oameni de ştiinţă ca universul este infinit.

Să fie oare infinit, nu exista aşa ceva, infinit este ceva care nu se termină niciodată, nu se poate să nu aibe un capăt în afara faptului că poate fi o sferă, galaxia noastră, dar atunci şi acestă sferă trebuie să fie mărginită de ceva, poate de o altă galaxie şi tot aşa. În afara universului poate să nu existe nimic dar şi acel nimic trebuie să fie ceva cât de puţin. Răspunsul pe care mi l-am dat este că există Dumnezeu ca numai El a putut crea lumea, pământul şi universul. Mă întrebam cum se poate ca creştinismul şi mahomedanismul să aibe identic două persoane Dumnezeu cu fiul sau Isus Cristos şi să aibe o carte sfântă Biblia iar la arabi, cu tot respectul faţă de credinţa lor, să-l aibe pe Mohamed şi Alah având cartea sfântă şi foarte respectată Coranul sau că Biblia să fie în mare parte asemănătoare în mai multe colţuri din lume. Aproape toţi de pe glob au ajuns să se închine cuiva de-a lungul vremurilor(mai puţin comuniştii), budiştii să se închine lui Buda, grecii la început se închinau zeilor, adepţii darwinismului se închinau şi se închina ştiinţei cu toate că şi ei petrec bucurându-se de sărbători (comunistii nu aveau sărbători) sau cum afirmau şcolile filozofice chinezeşti Kun Fu Tzu sau Lao-Tzu ca lumea s-a format din cele patru elemente apa, focul, lemnul, pământul şi metalul sau confucianismul s.a.m.d.(şi tot comunişti sunt) Mulţi vor zice că nu puteau să-şi explice fenomenele naturii şi se închinau unei fiinţe supranaturale, dar chiar aproape toţi de pe glob să ajungă să se închine numai comuniştii nu(zic eu acuma). Las oamenii mai competenţi în ale religiilor să clarifice eu mi-am spus un crez al meu că există Dumnezeu. Doamne apără şi ne păzeşte. Uite aşa în această perioadă am stat şi am cugetat fără a avea pretenţia că voi deveni filozof.

5.Urmărirea

Perioada din liceu a marcat începutul urmăririi mele efective după un eveniment care mi-a marcat viitorul. Într-o zi de vară aud gălăgie în faţa liceului, curios mă duc şi eu, când ajung acolo văd un profesor urcat pe acoperişul instituţiei pe care îl cunoşteam din vedere, lume multă adunată, prin preajma două boxe mari scoase în faţa casei de cultură care mergeau cu putere ca să nu se audă ce zicea, ca să-l bruieze.

Nu stiu cât am stat pe acolo dar am plecat înainte de a se sfârşi. Într-o zi după acel manifest de nemulţumire spus cu curaj pe acoperişul liceului împreună cu un coleg de an mă îndreptam spre casă, în drumul nostru prin parc zăresc în faţa unei bănci câţiva colegi din clasa lui iar pe bancă pe acel profesor pe care îl văd acum aproape cărunt, spunea ceva, nu mai ştiu exact ce dar parcă era ceva filozofic. Mă opresc, stăm câteva minute şi apoi plecăm. Era aşa de cărunt, cum o putut încărunţi aşa de repede prin ce coşmaruri o fi trecut. Nu trece mult a doua sau a treia zi sunt chemat din clasă la director, îngrijorat şi speriat la culme oare ce am făcut, ajung acolo şi intru, în locul directorului era o persoană pe care nu o cunoşteam era de pe la comenduire…

Ăsta a fost unul dintre momentele fatidice ale mele unul din multele care au urmat…

După acest refuz mă simţeam urmărit iar frica de la acea întrevedere persista, de fapt nici eu nu mai ştiu ce simţeam dar că sunt urmărit şi evitat de toţi simţeam tot timpul. Nu mai ştiu exact cât a trecut după acest eveniment că ajung să fiu bătut şi băgat în spital cu o cicatrice la buza de sus de un oarecare nume de marinar pe care Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească-n pace. Mai târziu când am mers în armată acel individ de la comenduire, îmi dau seama de abia acuma, mi-a pus o vorbă bună să ajung la vreun diribau (construcţii cfr) că era de faţă, dar nu i-a reuşit că parcă o mână nevăzută m-a salvat (soarta avea alte planuri cu mine mult mai învolburate. Într-o zi stam pe bancă cu un coleg şi îl văd cu coada ochiului pe acel personaj de la comenduire cum trece aproape de mine chiar în spatele meu ca să audă ce vorbesc, mi-am dat seama după modul cum se fofila că mă urmăreşte. Eram evitat de toţi şi mă simţeam aşa de marginalizat parcă trăiam pe o insulă pustie. Tot pe marginea prăpastiei eram.

Ce să vă mai zic că după acel eveniment parcă aveam o lepră şi o ciumă mai mare de mă evitau toţi mai abitir decât înainte, nu mai aveam cu cine să ies iar aproape toţi mă priveau cu răceală ferindu-se de mine şi eram mai tot timpul singur.

Nu trece mult şi-mi fac analizele pentru că nu mă simţeam prea bine, mă dureau incheieturile şi oasele. Medicul mă internează şi-mi pune diagnosticul de reumatism poliarticular începând să-mi dea un tratament cu aspirine şi-mi prescrie 10 tablete deodată ca apoi să scadă doza. Când aud îmi zic în sinea mea ca ăsta vrea să mă distrugă cu atâtea aspirine(să-mi mănânce pipota, cum zicea cineva pe atunci). Nu ştiu dacă se prescriu atâtea aspirine deodată pentru un tratament dar speriat cum eram şi simţeam că mi se doreşte ce-i mai rău mă fac că le iau şi pe urmă le arunc fără să mă vadă nimeni…

Începeam să am coşmaruri, mă visam într-o cuşcă cu două laterale de gratii şi ce mă mai speriam, ca apoi să mă trezesc şi să mă rog la Dumnezeu, rugăciune care mă liniştea putând adormi. Spaima era mare pentru că mă simţeam urmărit iar când eram foarte obosit din cauza stresului şi mai târziu din cauza epuizării muncii în fabrică visam că duc în braţe bolovani care erau aşa de mari că de abia reuşeam să-i port şi ce mă mai durea buricul că a doua zi nu eram bun de nimic. Uneori în timpul liceului mă visam în închisoare în faţa celulelor şi mă speriam aşa de tare în somn că nu stiam ce se întâmplă cu mine iar de multe ori trezindu-mă din coşmaruri mă puneam în genunchi şi mă rugam îngeraşului meu,

"Înger,îngeraşul meu,

roagă-te la Dumnezeu,

eu sunt mic,tu fă-mă mare,

eu sunt slab,tu fă-mă tare,

totul locul mă păzeşte,

şi de rele mă fereşte"

-reuşind ca după un căscat să adorm,aşa treceau nopţiile cu spaimă şi cu chin-

În perioada liceului ca şi mai târziu ascultam la radio Europa Libera dar de cele mai multe ori ascultam Vocea Americii, parcă îmi plăcea mai mult si ce mai butonăm eu să reuşesc să prind postul pe calea undelor, dar se auzea cu mare greu la radioul pe care-l aveam noi şi eram atent la ce oră începe emisiunea în limba româna ca a doua zi să pot să ascult din nou, îmi plăcea…

6.Armata

Armata pentru mine a fost una dintre cele mai grele etape ale vieţii. În prima zi când am ajuns la cazarmă am fost duşi la tuns şi daţi cu un praf al cărui rost nu-l ştiam. Când mă tundea frizerul m-a cuprins " o tristeţe iremediabilă " - vorba lui Topărceanu - care mă însoţit aproape tot timpul, tuns la zero mă simţeam foarte, foarte supărat, ca un deţinut. În primele zile eram mai mult pe la sanitari pentru o deviaţie de sept care trebuia cauterizată. În perioadă (în primele luni de armată) făceam o instrucţie epuizantă iar pentru mine era ceva mai mult parcă eram predestinat să fiu batjocora " căprarului comandant " in Şorogari pe variantă (loc de instrucţie) unde curgea Calcaina, o apă murdară de sudoarea instrucţiilor fără rost şi care năvălea lin de parcă ar fi stat pe loc.

Fiind toamnă sufla un vânt rece de-ţi îngheţau oasele iar un căprar cu nume de erou de roman mă "simpatiza". Când eram pe câmpul de instrucţie mă lua separat şi bătându-se cu palma aproape tot timpul peste picior lângă fesă îmi zicea "pas aici" si mă alerga la un copac izolat căruia îi spunea "copacul lui Crăciun" batjocorindu-mă în aşa hal că trebuia să fac ceva ca să scap. De atâta batjocoră începusem să-mi zgârii un oscior proeminent din nas ca să-i arăt că-mi curge sânge şi să nu mă mai oropsească atâta să pot să stau deoparte să mi se oprească şi să mă lase-n pace. Pentru mine instrucţia era foarte, foarte grea. Tot în această perioadă am fost dat afară de la UTC pe motiv că mi-am pierdut carnetul, ce m-au mai criticat făcându-mă de ocară în faţa tuturor iar eu pluteam în ruşine şi-n frica de ce oare o să mi se mai întâmple (erau foarte versaţi în astfel de taine). Uite aşa am ajuns să fac armată fără să fiu al partidului, scriam pe o poză pe care am trimis-o din armata "multe salutări dintr-un lăcaş al exigenţei determinat de reguli = care nu mă vor schimba destul de mult = "

-ca în poză să arăt de parcă am înghiţit o mătură-

Tot în această perioadă am fost duşi să facem trageri într-un poligon din altă localitate, din târgul ieşilor am trecut în Botoşani şi ca să ajungem la poligon din Hârlău până la Copălău trebuia să trecem prin comuna Flamanzi, oraş acuma, pe care l-am străbătut cu autobuzul foarte greu crezând că nu se mai termină, atâta de mare şi de lung era de te cuprindea o stare ca atunci când te grăbeşti la o întâlnire şi autobuzul mergea de parcă sta pe loc. Trecând pe acolo mi-am adus aminte ce-a păţit Didina pe ogor în romanul Răscoala scris de marele romancier Liviu Rebreanu. Ajuns la poligon nu am fost lăsat să trag nu ştiu din ce vari motive, ce prostie să faci sute de km şi să nu te lase să tragi, apoi ajung să stau trântit lângă un gard de oboseală şi nesomn iar afară era un frig de-ţi clănţăneau dinţii, numai o minune a făcut să nu mă imbolnăvesc…

Fiind la şcoala de gradaţi am avut parte de o instrucţie căprărească - iar eu am avut parte de o pregătire în plus- şcoală pe care nu am reuşit să o termin pentru că am fost trimis la lotul sportiv al grănicerilor deoarece eram legitimat la o echipă de fotbal juniori din divizia C, echipa de fotbal la care nu am stat prea mult pentru că eram moale.

La lotul sportiv am ajuns să joc volei cu toate că legitimaţia era la fotbal iar voleiul era sportul pe care-l făcusem doar în liceu. Nu zic eu la nimeni nimic şi rămân la lot, nici nu ştiam măcar pe ce lume sunt. Fiind la lot aveam ordin să ne deplasăm la Rădăuţi în cantonament pentru ca să ne pună să alergăm pe hipodrom cu bocancii într-o zăpadă de o jumătate de metru. Într-o zi ce păţesc, vreau să mă duc să iau nişte lapte de la magazinul din apropiere, nu ştiu cine m-a prostit, când să ies mă ia cel de la poarta ducându-mă la comandant spunând că vreau să fug din unitate, ce minciună şi ce nedreptate iar comandantul mă scoate în fata sportivilor arătându-mă cu degetul ca să mă dea exemplu trimiţându-mă la arest. În faţa tuturor sportivilor din lot mă cuprinde un plâns din tot sufletul pentru că eram neîndreptăţit, câtă ruşine am îndurat de nu pot exprimă-n cuvinte. La arest n-am ajuns că m-am prefăcut că mă doare gâtul, că am amigdalele mărite şi că sunt răcit. Reuşesc să scap da ruşinea a rămas iar după această nedreptate nu am mai ieşit nicăieri. După pregătirea de la Rădăuţi Bucovina ne-am întors iar la Iaşi…de la Bucureşti...

Dar am scăpat şi de data asta. Ajung la Şighet şi nu mi-a mai pomenit nimeni nimic parcă cel care răspundea de noi uitase că nu mă lăsase decât cu o jumătate de gură la Baia-Mare să joc volei cu echipa oraşului. Nu ştiu cum se face că un zvon spunea că sunt băiatul primarului, era doar o asemănare de nume, şi aşa am scăpat ca să nu fiu pedepsit că m-am dus să joc cu echipa care m-a rugat neavând jucători. Ştiu asta pentru ca mai târziu cel care răspundea de lot la cererea făcută să rămân la Sighet să fiu mai aproape de casă îmi zice că de ce nu i-am spus că sunt băiatul primarului - tac eu şi nu zic la nimeni nimic că poate mă lasă mai aproape de casă -da ce să vezi, nu numai că nu m-a lăsat dar ma trimis unde a înţărcat mutul iapa, prin Moldova într-un cătun uitat de toţi şi de toate, departe de lume şi de viaţă.

La punctul de grăniceri unde am fost trimis comandant era unul care a fost, cred eu acuma, mutat disciplinar. Era de al meu. Ajung să mă împrietenesc cu el şi o ţineam tot într-un chef, mergeam cu şareta prin satele învecinate pe la nunţi şi întreceri de volei, chefuiam de toţi întrebau că cine suntem. Eu eram vizitiul şi galopam cu calul cântând de ziceam că pentru noi îi sfârşitul lumii, dar îi dădeam zahar cubic şi mă mai împăcam cu el. Ce să vă zic, mă înţelegeam foarte bine cu comandantul punctului şi cred că acesta a fost motivul că mă pune la magazia de alimente. Aici sunt cuminte şi nu fac nici o boacănă, mai călăream eu calul dar nu-mi plăcea decât când galopam la vale…

Am fost catalogat ca limbut-zicea cineva cu atâta ură de îi venea să te bage-n pământ "îţi rup gura de…" când eram pe cal călare. Cred că mi se mai trage şi de când i-am zis cultul personalităţii odiosului ca orbul găinii când eram în liceu…

Într-o zi când făceam pază pe frontiera cu toate că eram la magazie să vedeţi ce păţesc, mă întâlnesc cu o fată faină, blonda cu un trup vânjos cu care mă opresc la o vorbă, vorbim noi ce vorbim şi ne dăm întâlnire pe a doua zi. Fiind învoit mă pregătesc să ne întâlnim, mă dichisesc, mă aranjez şi mă duc în satul în care locuia. Când ajung la locul în care ne-am înţeles stau şi o aştept puţin iar apoi o văd cum iasă pe poartă şi aruncă un lighean de apă pe mine.

Noroc că nu era nimeni prin apropiere să mă vadă, rămân perplex şi o iau cu coadă între picioare spre punct, ajuns la punct şi trăgând o minciună mă duc să mă schimb. Mai târziu aflasem că era bolnavă, cum de nu mi-am putut da seama, s-au m-a minţit acea persoană că are păsărici la cap, în fine nu m-am mai întâlnit cu ea şi m-am lecuit să încerc să ies la "randevu" cu fete de pe acolo. După câteva săptămâni fiind în paza mă întâlnesc cu o şatră de ţigani pe malul prutului, mal unde-mi plăcea mie să stau tot timpul şi ce să vezi, numai ce mă opreşte un ţigan de era bulibaşa sau nu că nu aveam de unde să ştiu şi-mi spune dacă vreau să-mi ghicească o ţigancă bătrână-n palma. Începe ea să încerce să-mi ghicească numele şi spune la nume dar pe al meu nu-l nimereşte, numai ce văd ca ţiganul se enervează de scoate fum pe nas şi pe urechi apoi o trimite pe ţigancă de acolo iar eu îmi văd de drum. Pe când mă îndepărtam numai ce aud ţipete de femeie bătrână, ce îţi este şi cu ţiganii, încurcate sunt căile domnului.

Aveam şi un secretar de partid care mai târziu am aflat că tot umbla cu strâmbe pe la comandantul de companie despre mine şi comandantul punctului ca aşa, că am făcut, că nu ştiu ce, măcar de spunea ce era adevărat dar numai şi numai minciuni, nedreptatea era la ea acasă ( telefonul de la partid funcţiona ). Înainte cu 6 luni de a mă elibera, luni ce nu erau sigure că se tot zvonea că se prelungeşte armata la 1 an şi 6 luni sau că se micşorează la un an, sunt chemat la comandantul de companie care îmi dă o veste de mă năuceşte. Mai târziu aflu că cei care erau mai aproape de liberare (lăsare la vatră), adică cei încorporaţi înaintea mea cu 6 luni erau trimişi pe la Cooperativele Agricole de Producţie la munci patriotice. Leatul(ciclu)incorporat înaintea mea, se zvonea, că era ultimul care mai mergea la munci agricole şi le lipsea unul la număr(cam asta făcea mai mult armata pe atunci)

Leatul meu nu mai era dus din nu ştiu ce motive iar cei plecaţi la munci patriotice au avut parte de un pifan(cei cu un leat mai mic ca ei)adică pe mine. Nu ştiu cum se face că după vorbele spuse de secretarul de partid la care comandantul de companie a aplecat urechea şi având o obligaţie sau nu mai ştiu ce mă expediază în locul celui lipsă la munci patriotice (secretar de care eram acuzat pe nedrept mai târziu că am vrut să-l bat şi despre care aflu tot mai târziu că a stat în spatele propunerii de a am trimite)

Ajung eu mai târziu acolo la C.A.P. şi văd că suntem cazaţi în nişte grajduri de vite ce erau văruite în alb cu paturi de lemn şi cu saltele de armată fiind cam câte o sută în acele aşa zise dormitoare.

Simţeam un parfum de sudoare şi de picioare de îţi venea să ieşi afară să dormi sub lumina lunii. Cu toate că era vara iar geamurile mici de grajduri fiind deschise larg nu puteau face faţa danfului (mirosului) cu care ajungeai din cauza epuizării să te obişnuieşti.

Începe munca la tăiat de porumb şi ce mai tăiam eu, dă numai câte unul în rând, lăsând să cadă pe umăr câte-o tulpină până se adunau mai multe de chinul era mai mare decât munca. Trebuia să stau ore-n şir aplecat şi să tai cu secera fiecare tulpină ajungând să fiu epuizat deoarece înlocuiam maşinile de cules şi tăiat porumb.

Nu mai ştiam ce să fac să scap de la munci patriotice şi încep a mă preface că mă doare o măsea.

Cu foarte mare greu mă trimite la infirmerie în Botoşani unde mă internează trimiţându-mă prin oraş pe la radiografii, nu prea ştiam de capul meu ce şi cum dar aveam puţina infecţie iar durerea încă nu apăruse.

Reuşesc să stau în infirmerie şi să nu onorez muncile patriotice aproape până la sfârşit când mă întorc la companie. La infirmeria batalionului unde eram cazat, să zic aşa, mă împrietenesc cu un sanitar care (zilele astea am aflat)era pocăit adventist şi cu care m-am înţeles foarte bine, era tot un nedorit de teapa mea (zic aşa pentru ca cultul adventist era scos în afara legii )aşa că era de al meu. Nu m-a putut ajuta aşa că m-am prefăcut în continuare că trebuie să fac rezecţie la dinţi din cauza infecţiei reuşind să stau acolo fără să mă trimită nicăieri că apoi să ajung iar la punctul de grăniceri. Comandantul era schimbat, era mai rece cu mine dar încet, încet timpul trece şi ajung la liberare. Bucuroşi că s-a terminat armata ne trimite la companie ca de acolo să luăm autobuzul până la tren, era un frig şi o chiciură iar un vânt sufla cu o putere de-ţi biciuia faţă până ţi-o învineţea.

Ajunşi acolo îl văd pe comandantul de companie ca se uită lung la mine şi că mă cheamă la el trimiţându-mă la tuns ( aşa de mult ţineam ca părul să-mi fie mai mare, să fiu şi eu frumos, să mă placă fetele) ."Un …..(comandant) nervos şi foarte slab la constituţie în zadar vrea să…."(vorba lui Toparceanu) mă batjocurească. Încep să încerc să-l păcălesc ducându-mă la frizer şi îi spun să-mi ia puţin, foarte puţin din păr ceea ce şi face ca apoi să mă duc la un lighean cu apă să-l ud şi să-l apăs tare, tare să nu se vadă că nu l-am tuns. Mă învârt eu pe acolo ca apoi să ne scoat-n faţa zicându-ne vrute şi nevrute, nu l-am băgat în seamă că supărarea mă domina (aveam o durere în suflet că mă simţeam batjocurit, nu pot să acuz dar telefonul de la partid funcţiona) Spaima că mă timite din nou la tuns era foarte mare, fiind ultimele minute de oropseală cu el şi vroiam să rămân cu păr pe cap. Reuşesc să scap păcălindu-l, s-au luându-se cu alte treburi când ne-au scos în faţă a uitat de mine.

Tata trimis de mama mă aştepta într-o localitate nod de cale ferată ca să nu mă îmbăt şi să nu cad sub tren că se mai îmbătau de bucurie cei care se lăsau la vatră. Plecăm din acea văgăună uitată de timp şi de toate iar pe drum ce păţim, trebuia să trecem un deal destul de abrupt iar chiciura şi vântul tăios a format o pojghiţa de gheaţă de nu mai putea urca autobuzul. Ne dăm noi jos şi începem a împinge la autobuzul liberării noastre iar după mult frig şi oboseală reuşim iar eu am ajuns cu bine la tata după ce am mai schimbat un tren. Fiind în accelerat mă uit după secretarul de partid şi îi arunc o privire de se piteşte mai bine în compartimentul lui călduţ (credea că vreau să-l bat, dar nu mi-am murdărit mâinile cu aleşii partidului) iar eu am rămas pe coridor până ce am schimbat trenul spre casă.

7.Acasă la mama

Ajuns acasă - cu mama mă înţelegeam ca şoarecele cu pisica - mă hotărăsc să dau la facultate şi mă apuc de învăţat. Unchiul meu era foarte bun la matematică şi la fizica iar eu vrând la început să dau la facultăţi unde se cerea această materie a fost rugat de mama să mă mediteze, ceea ce a şi făcut. Mătuşa mea care locuieşte în Timişoara şi faţa de care am un respect deosebit pentru că m-a primit pe vremea odiosului în casă şi împreună cu unchiul meu au acceptat să încerce să mă pregătească pentru admitere. Mătuşa mea a ţinut mult la mine şi mai ţine iar eu îi sunt foarte îndatorat faţa de tot ce a făcut pentru noi cu toate că atunci când eram mic mă speria trăgându-şi un ciorap de nailon pe cap, jucându-se cu mine în casa străbunicilor mei unde a crescut mai mult şi care le era tare dragă. Uneori mă făcea să plâng ducându-mă la şcoală cu ea unde era suplinitoare pentru o perioadă scurtă de timp. Acolo mă punea în prima bancă de nu ştiu ce se întâmpla cu mine că mă apuca o ruşine şi un plânset de trebuia să mă scoată pe hol. Mă certa şi mă pedepsea că mâncam văr de pe pereţi de tot timpul trebuia să umble după mine să vadă ce fac. Toate acestea mă amuză acuma când mi le aduc aminte.

La matematică nu eram bun de nimic, nu se prindea de mine da nici eu de ea pentru ca această materie foarte grea era departe de mine. Cât se mai zbătea unchiul meu să-mi intre ceva în cap şi cât se mai necăjeau dar eu tot botă şi tufă de Veneţia eram.

Noţiunile elementare şi problemele mai simple care erau sub baremul intrării la facultate le pricepeam şi cam atât...

Tot aşa la anul mă pregătesc să dau din nou, dar acuma nu mai dau la facultate ci la o şcoală de maiştri militari de aviaţie la Mediaşi. Mă trimit ai mei cu eforturi foarte mari încă cu câteva săptămâni înainte de examene să iau ore. Fiind cazat la un hotel din centru, cine era ca mine singur într-un hotel îngheţat, în care mă încălzeam alergând după fete dar mergeam şi la ore. Vedeam că profesorul meu era mulţumit că reuşeam să pricep exerciţiile şi cred că era sigur că o să reuşesc. Vine examenul scriu, rezolv exerciţiile şi sunt bucuros, dar ce să vezi, când se dau rezultatele mă văd primul sub linie, ce supărare pe mine şi ce ruşine. Fac contestaţie şi mă revolt ca apoi să aştept rezultatul în care se recalculează lucrarea mea. A doua zi mă cheamă să-mi arate de ce m-au picat, când intru pe hol îl văd pe secretarul de partid, un ofiţer între două vârste foarte gras de rău ce o ducea, că-mi râde-n nas de nu realizez eu atunci ce se întâmplă cu mine şi intru să-mi arate lucrarea. Nu ştiţi dvs cum nu ştiu nici eu dar aşa prosteala cum m-a prostit, cum mă minţea prinzându-mă de obraz arătându-mi ca albul ii negru şi negrul îi alb n-am pomenit. Aşa am ajuns acasă să ştie toţi în oraş că am picat primul sub linie (la noi era o mare mândrie să intri la o şcoală darămite la o facultate). Da ce să-i faci aşa a fost să fie iar ai mei m-au trimis la muncă. Uite aşa am ajuns să muncesc ca şi muncitor necalificat, cu toate că am făcut liceul, ajungând să-mi câştig banii la munca cea mai de de jos şi cu toate că ai mei au făcut eforturi uriaşe ca să pot să învăţ germana iar mai târziu să intru la o şcoală sau la o facultate. …

8.Fabrica

Uite aşa era viaţa mea ajungând să lucrez muncitor necalificat la fabrica de mobila din oraş cu toate că aveam calificarea şi diploma de bacalaureat de mecanic maşini şi utilaje. Ajung eu în fabrică şi să caut pe cineva pe acolo, tot aşa căutând mă întreabă un maistru că cine sunt (norocul meu sau ghinionul era că soţia acelui maistru a fost colegă cu mama) aşa ajungând să mă ia la el în echipă, omul mi-a vrut binele nu ştia despre mine multe iar mai târziu a fost schimbat venind un neamţ în vârsta a cărui ginere lucra acolo şi care se uita la mine mai să mă bată tot timpul de nu ştiam ce are cu mine. Aici ajung să lucrez cu un alt neamţ care a avut probleme, nu ştiu ce acuzaţii "penale" sau nepenale iar tot ce lucram aveau tarife hilare fiind migăloase de trebuia să stăm de multe ori după program să terminăm, ca de când cu problemele din liceu nu-mi mai mergea nimic. Nu reuşeam să ajung într-un loc mai bun.(mocoşeala era la ea acasă) Plătiţi puţin şi fiind moi amândoi (de mobila migăloasa ce trebuia să o facem) ne dădea să montăm corpuri ce aveau tarife de manoperă foarte mici că am ajuns să avem cele mai mici salarii.

Într-o zi îl văd pe cel de la comenduire pe acolo, nu ştiu ce căuta, dar m-am prefăcut că nu-l văd si mi-am văzut mai departe de treabă sau o fi vrut să-l văd ca să mă intimideze şi să mă sperie plimbându-se fudul prin fabrică. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace că am auzit ca plecat la cele veşnice.

După câteva zile fac ce fac şi ating cu amândouă mâinile o priză de mă trânteşte de pământ de numai o minune mă face să scap cu viaţă, picioarele erau în aer iar spatele ca un glonţ s-a îndreptat spre pardosea de am rămas năuc şi fără răsuflare. Nu era nimeni la acea oră când eu trebuia să rămân peste program să-mi termin norma sau ce aveam de făcut să-i pot ajunge pe ceilalţi din celelalte echipe. Am scăpat dar spaima a rămas. Nu ştiu dar cred că firele sau cam încurcat pe la priză iar eu o duceam înainte cu chinul şi cu batjocora de pe la toţi pe acolo. Eram o persoană Non Grata, pentru mine totul era tabu iar după o vreme îl văd şi pe băiatul profesorului de istorie pe acolo fiind la ambalaj, dar n-a rezistat mult şi a plecat. Mai târziu am auzit că încercase să fugă din ţară şi câtă dreptate avea…

9.Şcoala

…

Nu reuşeam să mă acomodez...

Timpul în spatele gardului de la care mă uitam cu jind la cei ce erau în partea cealaltă pentru mine parcă stătea pe loc...

Nu după multă vreme cunosc câţiva prieteni cu care m-am întâlnit la cineva acasă iar mai târziu aflu că cineva dintre ei vroia să fugă din ţară. După acele întâlniri simţeam pe cineva în urma mea iar într-o zi tot aşa sărind gardul văd pe unul de la comenduire pe acolo că se apropie de mine şi era aşa de aproape ca mai să pună mâna pe mine dar îl observ că eram obişnuit să-i văd încă de pe vremea liceului, dar îi mai "driblam" (parcă eram telighidat, tot vroiam să merg în oraş să mă întâlnesc cu acei prieteni, unuia îi ziceam "mobidyc" cu care mă înţelegeam mai bine)…

...şi i-am păcălit pe urmăritori băgându-mă într-o budă (scuzaţi expresia) colectiva până ce au trecut de mine, apoi am ieşit şi am luat-o în sens opus până la şcoală. Toate astea câte s-au adunat iar pe deasupra şi pentru simplul fapt că cunoscusem pe cineva care vroia să fugă din ţara erau motive care duceau la umplerea paharului meu. Intuind eu ce se întâmplă n-am mai călcat pe acolo dându-mi seama sau m-au făcut să-mi dau seama că erau pe urmele mele şi că-mi purtau grija exmatriculării din vari motive încă de la început pentru că nu eram dorit, aveam presimţiri iar spre deosebire de celelalte episoade de data asta nu l-am văzut pe secretarul de partid pe aproape. (aşa o fost să fie să ajung într-o prăpastie cât mai adâncă)…

Aşa au continuat cu urmărirea mea, când ieşeam din şcoală îi simţeam tot timpul în urma mea, uneori mă şi intimidau. Câteodată îl vedeam pe câte unul îmbrăcat în ţinuta lor fudulă cum trecea pe lângă mine făcându-mă să am presimţiri şi mă cuprindea o frică pe care nu am cuvinte să o descriu…

Eram în corzi. Într-o zi fiind în practica dinainte de absolvire mă duc până la mătuşa mea la Timişoara care lucra la spitalul judeţean la cabinetul de Planing Familial să cumpăr verighetele pentru nuntă pe care o stabilisem la două zile după ce ajungeam acasă de la şcoală. Să-i fi văzut cum erau pe holurile spitalului după mine iar eu aveam o frică de cum numai atunci când eşti anchetat o aveai. Aveam tăria să nu clachez, asta m-a ţinut cred pe picioare până se apropia punctul culminant ca apoi să vină deznodământul şi mai cred că nu se grăbeau că aveam stabilită data nunţii. Mă repet, că îi vedeam,cum zicea cineva numai atunci când vroiau ei să-i văd. De la Timişoara am luat-o spre Bucureşti cu trenul să mă întâlnesc cu soacra şi cu viitoarea mea soţie să-şi cumpere rochia de mireasă iar eu un ceas, ceea ce am şi făcut. În trenul destul de aglomerat le simţeam prezenta lângă mine iar ce-i de o teapă cu mine "pleava şi drojdia societăţii" îmi vor da dreptate de cum îi simţi. Nu prea realizam eu ce se întâmplă cu mine că spaima era aşa de mare şi de apăsătoare că am fugit de ei prin culoarul trenului care mă ducea la Bucureşti. Înainte de a opri eu mergând repejor în primul vagon iar ei la câteva în urmă, (era puţin cam aglomerat) am coborât şi mi-au pierdut urma, dar nu pentru mult timp. Ajungând în capitala mă întâlnesc cu soţia şi cu soacra să mergem la cumpărături, nu după mult timp îl observ pe unul cu ziarul făcut sul că-i după mine. De acuma nu mai îndrăznesc să fug că eram şi cu alai în spate.

...ziceam în sinea mea când treceam dintr-o stradă în alta ca să acopăr fuga mea de mai înainte,

-cum fug uite că vin înapoi şi merg încet.

Poate unii vor zice că am avut mania persecuţiei dar cei care au suferit ştiu la fel de bine ca şi mine sau poate mai bine cum au fost prigoniţi şi cum se simţeau de urmăriţi.

Mai târziu îmi spune mama că şi altul din acelaşi oraş cu mine a avut probleme în şcoală vroind să-l dea afară pentru că bunicii lui erau chiaburi, pata asta m-a urmărit şi când am ajuns la noul meu serviciu. Toate astea m-au făcut să fac legătura cu prigoana mea din şcoală iar dedesubturi, motive şi invective se găseau multe, altele se mai şi confecţionau. Uite aşa reuşesc să termin şcoala iar când ajung acasă mă şi îmbrac în mire pregătindu-mă de nuntă (aveau ăştia un plan lugubru cu mine de mă lăsau aşa după ce am reuşit să fug de ei aşteptându-mă vremuri tulburi).

Toate erau aproape gata dar cu foarte mare greu - nu vroia nimeni să le dea carne - de abia după multe rugăminţi au primit aprobare, ca aşa era la odioşi, dacă vroiai să cumperi carne multă de la abator pentru nuntă trebuia să primeşti aprobări -de ale partidului-. Mergem noi la starea civilă şi ne căsătorim iar apoi la localul unde se ţine nunta…

Cine era ca şi mine cu două perechi de naşi, fală mare traistă goală, cu banii luaţi din credite de părinţii mei ca să-mi poată face nunta. Unul dintre naşi fiind pilot iar întâmplarea face ca să fie şi câţiva colegi de şcoală sau serviciu cu un elicopter pe acolo împrăştiind prin zona ceva şi nu ştiu dacă li s-a cerut sau nu, dar ştiu că s-au învârtit cu elicopterul deasupra localului unde a avut loc nunta aruncănd flori. Eu nu realizam ce se întâmpla cu mine pentru că eram într-o stare de urmărit. Mă tot uitam după cel de la comenduire dar nu era nici unul pe acolo sau nu i-am văzut eu. La 12 noaptea se termină nunta iar cu aprobare se ţine până la ora unu după care la culcare că eram obosit şi cam pilit. (nici nunţile odioşii nu te lăsau să le ţi toată noaptea, astea toate pentru ca copiii trebuie să ştie şi să nu mai laude vremurile odioase)

A doua zi vorbesc cu soţia mea să mergem la popa să ne cununăm fără să ne ştie nimeni dar nu se putea pentru că prima dată trebuia să ne spovedim. Eu m-am spovedit dar soţia n-a putut, aşa că ne-am întors acasă şi am amânat. Între timp la noi acasă părinţii mei au întins o masă lungă pe iarba să se ţină "Blidul cu grâu" un obicei străbun pe care maramureşenii îl respectă. Eu uitasem de el şi când ajungem acasă mă ia mama deoparte în holul mare şi numai ce-mi trage o palmă de o ţin minte toată viaţa (ca şi cea de la 18 ani). Apoi certurile erau la ele acasă: trebuia să plătesc un cântăreţ iar soţia nu era de acord, mama făcea presiuni asupra mea (totul era o vrajbă) să se respecte obiceiul şi să se dea pălincă la oameni când plecau acasă de la nunta, ceea ce unii adică neamurile soţiei nu vroiau iar pe deasupra cântăreţii in timpul nunţii s-au scandalizat între ei. Uite aşa certurile o ţineau lanţ. (şi-o fi băgat ăla cu corniţe coadă pe acolo)

…ajuns la lucru...

,evitându-mă, parcă eram ciumat, parcă le-aş fi făcut ceva de toţi se fereau de mine, sau o fi dat holera peste noi cum zicea în Tănase Scatiu.Stăteam la un hotel la mansardă fără ferestre cu un miros lugubru iar noaptea nu ştiu cine, cineva o tot speria pe soţia mea...

Frigul ce l-am îndurat în acea iarnă că tot din răceală în gripă dădeam şi din gripă în răceală iar medicamentele faceau parte din hrana noastră zilnică pentru că aşa erau vremurile, căldura era numai pentru unii majoritatea populaţiei tremura de frig intre betoanele făcute la normă iar exodul de la ţară la oraş pentru coloşii industriali care lucrau mai mult pe stocuri au reuşit să distrugă o ţară întreagă…

De multe ori mai trăgeam câte o cântare când eram supărat de tristeţile mele…alungat de peste tot…

"Mai întoarce doamne roata,

să-mi mai văd odată soarta,

să-mi văd anii tinereţii,

să-mi văd fericirea vieţii,

care fără rost s-au dus."

…

De la hotel ne-am mutat la o gazdă şi neavând lemne s-a îmbolnăvit şi soţia de rinichi -tot din boala în boală eram-. Eu le mai trăgeam ca să scap de clănţănitul dinţilor şi de spaima ce o aveam ştiindu-i pe ăştia după mine iar soţia să dus acasă la părinţii ei pentru scurtă vreme.

De multe ori când veneam spre casă treceam prin dreptul unei biserici, de speriat şi hăituit ce eram îmi făceam cruce cu limba-n gura să mă ajute dumnezeu.

În această perioadă hotărâm ca eu şi soţia mea să ne cununăm la preot, zis şi făcut, rugăm noi o pereche de naşi să ne cunune hotărându-ne să o facem la părinţii lor acasă într-o comună departe de toţi şi de toate. O facem şi ne cununăm fără să ştie nimeni iar preotul când a plecat din casă îşi făcea un semn de parcă vroia să scape de duhuri rele facându-şi cruce când ne-a văzut aşa speriaţi de parcă ne fugăreau turcii. Cred că ne vedea aşa (mai mult pe mine cu toate că aveam atâta stăpânire de sine )pentru că simţeam că sunt urmărit încât s-a speriat grăbindu-şi paşi de pe lângă acea casă în care ne-am cununat. Nu ştiţi la ce presiune eram supus ca să clachez (realizez eu acuma) să fug iar de ei sau să fac vreo prostie să încerc să fug din ţara să le confecţionez motive…

Dar tot aşa speram să-i "driblez". În subconştientul meu doream să nu ajung să cad într-o prăpastie mai mare şi tot mai mare…

Norocul meu a fost că a venit revoluţia şi n-au apucat să transpună în practică efectiv şi pe moment hotărârile luminoase ale odioşilor, să finalizeze ce au început…pe la Jilava sau şi mai rău să ajung cu flori pe piept(o vorbă din popor)sub vari motive.(făcând aşa o paranteză)

10.Revoluţia

Revoluţia era aproape iar presiunile asupra mea creşteau, cred că se apropia punctul culminat al urmăriri mele iar apoi deznodământul. Vine revoluţia, eu stăm la servici ce stăm iar apoi spre casă crezând că s-a terminat. Dar ce să vezi, să nu, cât erau de îndârjiţi împotriva mea că şi în noaptea revoluţiei ăştia mă tot urmăreau, intimidându-mă. Într-o seară când mergeam la servici luând-o prin centru, nu aveam de ce să-mi fie frică, numai ce văd că vrea unul să mă bată dar l-a ţinut colegul lui să nu sară pe mine. Nu l-am cunoscut că era întuneric, se vedea parcă ca şi o umbră, cred că era beat sau făcea pe beatul.

Apropo de revoluţie ca mulţi interpretează cum vor şi aşa-i bine să interpreteze dar după definiţia revoluţiei pe care am învăţat-o pe vremea odiosului este că se schimbă o orânduire socială cu alta orânduire socială, cum s-a întâmplat la noi, de la comunism s-a trecut la democraţie deci a fost o revoluţie, dar pentru mine nu s-a schimbat nimic…

În 1994 am fost pensionat la 28 de ani...

În prezent sunt licenţiat în ştiinţe juridice la stat, zi. O ducem cu bune şi cu rele ca toată lumea. În facultate studenţii mă tratau ca pe un coleg fără să mă simt dat la o parte iar eu care toată viaţa am avut episoadele mele cu prigoana şi cu marginalizarea eram un om normal. Mare lucru este să fi om ca toţi oamenii să te simţi băgat în seamă, să mergi la o cafea sau la o bere să râzi de o glumă sau să te superi pe unul, da cred că numai cei ca mine ,,pleava şi drojdia societăţii``, marginalizaţii şi izolaţii vremurilor învolburate pot simţi, cu tot respectul şi respectând proporţiile faţa de ceilalţi.

Cu respect