Mitul zburatorului

Imi place sa conduc noaptea.
Ma relaxeaza intr-un mod straniu. Am timp sa gandesc la tot ce nu am timp sa gandesc de obicei.
Am rabdare sa ascult pana la capat cd-uri pe care, in traficul de oras din timpul zilei, nu reusesc niciodata sa le termin.
De cele mai multe ori aleg un drum in afara orasului. Conduc pur si simplu, pana ma plictisesc si de-abia atunci ma intorc. Singura, sau cu cineva care apreciaza linistea si singuratatea la fel de mult ca mine, imi place sa ma pierd in bezna soselelor extra-urbane.
Nu ma deranjaza lipsa iluminatului public, conduc incet, aproape mecanic, fara efort. Si uite asa, intr-o noapte de iarna, cand cerul era mai lucios ca de obicei, am vazut cateva stele care pareau foarte aproape si mi-am amintit de “mitul zburatorului”.

Initial, am zambit… ce prostie.
Sa te indragostesti de un luceafar pe care sa-l modelezi in imaginatia ta dupa chipul unui tanar frumos si palid.
Oare chiar nu mai erau barbati pe lume? Barbati puternici, bronzati si calzi, barbati tangibili cu care sa iesi la o cafea, la un teatru, la o prajitura?
Femeile chiar aveau nevoie pe vremea aceea sa se indragosteasca de stele, vampiri, varcolaci si alte plasmuiri ciudate fara viata?

Cititi mai mult pe Casa Cu Nuci