Leacurile au şi ele povestea lor. Ea vine cu banca de date din străfundurile mitice ale memoriei. Doar că percepţia noastră este cumva greşită pentru că întotdeauna omul într-o profundă eroare gnoseologică, s-a avut în vedere numai pe el. Să nu divagăm preţios şi pretenţios, mai bine să rupem pisica din rădăcinile ei genetice. Invariabil acestea ne fac să subiectivăm aprecierile stării de fapt.
Şi ca să ne rezumăm în teritoriul strict mioritic, la percepţia greşită instaurată nedrept, vom purcede doar la două exemple. Deocamdată să pronunţăm: muşeţel şi Ştefan cel Mare.
Ciudată împerechere, cum ar zice un prieten al meu, are stranietatea unui principiu estetic al canonului.
Stefan cel Mare deci, a semănat în istorie descăpăţâni turcesti, biserici şi prunci. Uriaş de-ancălare şi, mărunţel călcând pragul Vrâncioaiei să-l doftoricească de răni.
Muşeţelul, Matricaria recutita, romaniţa, românica prin Transilvania, o plantă erbacee. Ce-a semănat?... Ce răni a vindecat de-a lungul veacurilor?...
Leacurile au şi ele povestea lor. Poate mai presus de poveştile oamenilor.
Cele adevărate.(Coada calului, coada şoricelului, limba oii sau planta aia cu ţiganca la ginecolog). Culese în bucheţele şi inmănuncheate pe raft, sunt scoase cu grjă la vremuri de boală, după un rost bine ştiut cum făcea Vrâncioaia.
Azi a venit Wiki şi din vorbă-n vorbă a dat de leacuri. Le-a fiert pe toate într-un singur cazan şi ne dă cu ceaşca să ne vindece. Aliniaţi pe un şir, fudulind urechile, noi romanii căscăm gura.
RSS Feed
Twitter
Facebook
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu