Rezervele firii omeneşti deseori sunt incredibile. Nici avalanşa mulţimii în vremea Prinţului Dobrin, devălmşindu-se de la stadion către centru şi comentând încântată driblingul lui de vis, nu ar putea da măsură desfăşurării de gură-cască ce Duminica trecută a asediat oraşul.
A trecut şi Simfonia. M-am aflat acolo întâmplător, o coajă de nucă aruncată de spuma valului de tzunami, încercând să descopăr plutind, inefabilul, în marea nebunie.
Nu spun că nu era!
Luni dimineaţă ieşit cu Virgil din redacţia Cafenelei, pritocind numarul 100, am fost surprins să constat pe Strada Mare că oraşul respiră proaspăt. Refacerea de după dezastru reuşise. Ca prin farmec mulţimea de curioşi, cojile de seminţe şi hartiile de pe jos, dispăruseră. Coborâţi de pe acoperişurile blocurilor porumbeii îşi reluaseră dansul lor obişnuit pe asfalt. Din păcate mimul acela de var, înalt, cu gesturi descompuse, largi, pe care ieri îl numisem Împarat al porumbeilor, nu mai era acolo în piaţă, în mijlocul copiilor.
În schimb lângă fântână, toată în alb, cu o căciuliţă argintie din care se despleteau ciucuri lungi, răsuciţi, o prinţesă cât o lalea, înpingându-şi spatele în poala bunicii, împărţea porumbeilor boabe de arpacaş. Era o zburătăcire în jurul ei ca o arteziană de aripi, o imagine splendidă ce merita a fi imortalizată, dar n-aveam cu noi ochiul magic.
Am continuat drumul înmuindu-ne sufletul în culorile petalelor de lalele ce izbucneau de peste tot mangâiate de lumina soarelui. Ne-am oprit la magnolie. În faţa primăriei, aşezaţi pe o bancă şi am convenit că sigur, vom avea fonduri si anul ăsta pentru editarea Cafenelei Literare.
A consemnat Ion Toma Ionescu
RSS Feed
Twitter
Facebook
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu