Ţară ţară vrem ostaşi!

Duminică în ziua Convenţiei am evadat din Bucureşti şi am tras o fugă la Mamaia lui Mazăre în fieful opoziţiei. Moderaţie pe plajă. Şi totuşi destulă lume trădase recitalul PDL-ist de la televizor _ pentru soarele cel adevărat, şi, atacurile la baionetă în bătălia fratricidă _ dansului pescăruşilor, rostogolirii imperturbabile şi relaxante a valurilor. Abia de mă instalasem întinzând cearşaful şi deversând de la bun început, ca să mă asigur, din recipientul de plastic într-un pahar din acelasi material _ lichidul de înalt spirit, nebotezat, căruia lumea cunoscătoare îi zice tărie, şi, un autobuz strecurat el ştie cum pe sensuri interzise cu roţile scrâşnind în nisip îşi deschise larg uşile, direct din frână, la circa 10  metri de unde mă aflam.

Izbucniră glasuri nestăpânite de copii şi un mol în mişcare, bine organizat nu se mai opri până-n terenul de ţintă, adicătelea în apa mării limpede pe care o testasem personal cu câteva clipe mai înainte, satisfăcut că e mai puţin rece decât berea  nevestimii. Se încinse pe loc o bătaie spumoasă cu stropi, iar câţiva combatanţi mai curajoşi se-aruncară în valuri pe de-antregul pentru o scaldă rapidă în optimism într-o atmosferă generală de satisfacţie motivată de faptul că s-a oprit desigur, recesiunea. Mă şi întrebam cum de nu apare conducătorul? Să-i laşi aşa liberi, lipsiţi de busolă, nişte puşti băieţi şi fete zăpăciţi în zburdălnicia lor, ce n-aveau cum să numere mai mult de două clase  peste cele ale broaştei, care şi la malul mării tot patru  are.

Contrariat o zăresc într-un final. Ea. Pas lent, graţios, alură sportivă totuşi, pe deplin mulţumită de efectul razelor ultraviolete ce-i lumina faţa

- Gata copii, suficient! Era diriga. O înconjurară ascultători pregătiţi sa-i soarbă de pe buzele-i fragede adevărurile împărtăşite cu francheţe, toată numai zâmbet. Doar către seară la televizor am mai putut savura la fel, o secvenţă de artă totală pură, când Băsescu descins la Convenţia Democratică a PDL a smuls aplauze unanime unei săli învrăjbite, învingând cu puterea dragostei  însângerata ură

Mai departe mi s-a aburit geamul ochelarilor în minte. Să fi fost de la soarele prea fierbinte? De la paharul cu tărie de caracter, fără gheaţă? N-aş putea spune precis, nu se mai discerne în film realitatea, de vis.

Oricum, s-a declanşat la un moment dat, la un semn al dirigii pe plajă, jocul acela educativ-patriotic pe acordurile imnului Verde înrourat: “Ţară, ţară vrem ostaşi!” Ochiul meu larg închis, începu să distingă înmugurind fiorul iubirii printre perechile înlănţuite aleatoriu de marinar. Lena Udrişte, mai blondă ca niciodată de fericire servea din ciocolata lui Pleaşcă. Ancuţa(Boagioaica) sprintenă alerga ca pe autostradă de mână cu Baconschi, gândind la voturile diasporei. Roberta se pierduse în infinitul alfa pe linia susţinătorilor lui Boc, Sulfina se aşezase băţoasă în nisip, direct pe spate, dar nimerise ceva tare de la marmura lui Videanu. Doar Raluca fată de oraş, părea înbufnată în rochiţa ei elegantă de la “Dansez pentru tine” şi sta retrasă mai într-o margine.

_ Eu vreau prinţ nu vreau ostaş! Şi toată lumea la televizor scanda cu diriga în cor:

_  Ofticata!Ofticata!

Mai pe-nserat, m-am trezit oarecum. Încă se mai auzeau înfundat glasurile copiilor:

_ Ţară ţară vrem ostaşi!

_ Pe cine? pe cine?

_ Pe mine! Pe mine!

_ Tot tu?... Bă ăla micu, mâine să vii cu tactu la şcoală!...