Ultimul mucenic

Astăzi despre Dan Grigore. Nu artistul uriaş, ci demisionarul din CNA  sub povara de presiuni şi vorbe de ocară. Hulitul care a îndrăznit să cugete curat, cântărind cu instrumentele dreptăţii şi neascultând de poruncile venite de la Partid.

Se întâmplă în preajma zilei de 9 martie, zi ce aduce aminte de povestea celor patruzeci de mucenici, soldaţi creştini, siliţi să se închine idolilior şi refuzând închişi în temniţă să-şi trădeze credinţa, iar după 8 zile, condamnaţi la moarte prin îngheţare în lacul Sevastiei şi bătuţi cu pietre.

Picătura ce-a umplut paharul a fost greaua vorbă şi necugetată a celui care se crede viitor preşedinte, ca o umbră aruncată maestrului, cum că ar fi „lipsit de onoare”.

În ce lume, la noi sau aiurea, falnicul Stejar poate fi umbrit de un crin!

Nu mai punem la socoteală statura umbrei _ cea morală, cea profesională, cea a bunului simţ, clamată într-o revoluţie(de ce-or fi devenit revoluţiile caricaturi?...) _ şi care nu se ridică falsului preşedinte, nici până-n genunchi.

Mă uit în jur, tare mi-e teamă că repetăm povestea celor patruzeci de mucenici. Doar unul singur nu şi-a dat duhul atunci!

Ne-a rămas imaginea; în spatele convoiului de căruţe urnit către râu, mama lui purta pe umeri trupul strivit al feciorului încă viu, înălţând către cer rugi fierbinţi de a-i fi primit fiul în rândul celor morţi

Dea Dumnezeu, să nu-i încremenească pe umeri crucea!