SCRISOARE CĂTRE MEMBRII CENACLULUI LUMINĂ LINĂ. NU FUGIȚI DE IUBIRE!

Zile fără cenaclu. Pentru mine sunt zile destul de lungi, de grele, de ciudate... Mă simt asemeni unui antrenor care încearcă să țină o echipă în priză, să o motiveze, să-i netezească drumul spre biruință... 

Când eram copil iubeam mult fotbalul. Era un fenomen de bun simț, iar unul dintre antrenorii mei preferați era Mircea Lucescu. de fapt, cred că odată cu Mircea Lucescu noi nu am mai avut un antrenor adevărat la național. Chiar dacă a fost Italia 90, SUA 94 și alte performanțe... dar Lucescu era un bun profesor, psiholog și creator de relații umane. rigid la antrenament, nu uita apoi să iasă cu echipa la un suc, la o poveste, la o vizită printr-un muzeu în marile capitale europene....
Așa mi-am dorit și eu cu cenaclul. Să fim mai mult decât o familie. Să ne sunăm zilnic, să nu ne doară sufletul de microfoane, de deplasări lungi sau scurte, de ceea reușim sau de ceea ce nu reușim. Să ne unim pe scenă, să nu mai obosim în fața publicului, să fim mândrii de ceea ce facem să ne căutăm în viața de fiecare zi, să ne dăm ultima picătură de energie,să fim gata să ne sprijinim în orice moment al vieții, să ne sunăm mereu, să ne întâlnim la diferite ocazii personale. Mai ales că eu nu mi-am conceput în ultimii ani zilele de naștere fără voi. Voi ați fost familia mea, Crăciunul meu, bucuria mea... Și, pentru ca să nu mă credeți doar un sofist lipsit de fapte, am încercat să fac tot ce pot pentru fiecare... Mai ales că și voi, simțind zbaterea mea, de multe ori ați venit la concerte mai mult,de dragul meu...

Mi-aduc aminte primul turneu în Germania. Nu eram nici mult mai bătrâni ca acum, dar cât entuziasm aveam.  Nimeni nu se plângea de scaunul din spate. Nimeni nu obosea de prea mult stat ” la datorie”... Romică ne dăruia momente vesele unice și unea grupul, Alexandru era  chiar fericit și cu o față plină de mulțumire,  Sorin se simțea în nouălea cer, Andreea parcă visa, Andrei părea că zboară etc. Am zis atunci. Uite așa se naște o mare familie! uite așa se pot face lucruri mari și corecte pentru această țară și pentru români! Și, vă mărturisesc că a fost ceasul meu de împlinire sufletească!...


Membrii cenaclului trăiau pentru cenaclu. Toți abia așteptau să se vadă, să organizeze deplasări, să fie împreună la o masă, chiar și atunci când nu erau concerte... Și eram fericit... 
De curând, parcă așa ca un copil care vrea să refacă potecile de altădată, am luat o hotărâre: Nu voi mai merge la nicio ocazie festivă, aniversare, nuntă, botez, legat de momente din viața familie membrilor cenaclului dacă nu veți fi cu toții. 

Deci, dragii mei:
Nu pot să fac bisericuțe. Nu pot să împart în tineri sau bătrâni, în favoriți și stingheri, în dulci și sărați. Nu pot. Sunt sufletul vostru și altceva nu mă interesează, Vreau să mergem tot împreună mai departe. Să întărim familia și să credem în destinul nostru prietenesc, creștinesc și familial. Vă iubesc pe toți la fel. Și sper că de data aceasta nu veți spune că nu ați avut blog, televizor și internet, și că nu ați putut citi articol... Nu vă mai cred... Nu fugiți de iubire...
PĂRINTELE
 P.S. Dacă mă iubiți vă rog trimiteți până joi scrisoarea aceasta la toți colegii din cenaclul...  Eu nu am FACEBOOK...