Sunǎ dintr-un clopoţel și un înger își va primi aripile

          Hristos a înviat!

          Asearǎ clopotele învierii au redat luminii începutul unei noi vieţi. Așa cum a fost hǎrǎzit sǎ se înfaptuiascǎ prin suferinţǎ și har. Nu cu multe zile înaintea sǎptǎmânii luminate, aflat la Bran, într-un pridvor al palatului, mi-a atras atenţia atârnat de tavan, un mǎnunchi de clopoţei. Pe unul dintre pereţii sǎliţei se afla și o explicaţie pentru vizitatori, care mi-a rǎsunat deosebit de frumos la lecturǎ. “Sunǎ dintr-un clopoţel și un înger își va primi aripile”

          Puteai ridica mâna deasupra capului pentru ca îngerii sǎ se deschidǎ precum florile de cireș. Dar și îngerii probabil cǎ își au legile lor. Poate cǎ sunetul cristalin al clopoţelului n-ar fi trebuit provocat fǎrǎ discernǎmânt, poate doar la un cutremur sau o furtunǎ cu vânt puternic, sau la o mare bucurie, ni se dǎ voie sa provocǎm îngerii sǎ zboare nevǎzuţi printre noi.

          Pǎcatul oamenilor este acela cǎ nu știu sǎ-și înfrâneze pornirile. Crezând cǎ îngerii și Dumnezeul lor sunt întocmiţi ca și ei, unii mai orbi, alţii mai surzi, au turnat bronzul în clopote uriașe și le-au urcat în clopotniţe, legâdu-le cu sfori, sǎ fie siguri cǎ tunetul clopotului va fi auzit de îngeri. Și de atunci ecoul clopotelor rǎsunǎ  tot mai puternic cu fiecare zi care trece pânǎ la soroc.

          Doar în noaptea de înviere aerul se cutremurǎ si intra în carne

precum lumina prin cuiele lui Hristos.

*

 Și câteva imagini de pe masa noastrǎ de Paști

S-a prelungit sezonul de imperechere al cornutelor mari

Am citit undeva  pe net, într-un Atlas cu imagini, despre perioada de împerechere a cornutelor de rang înalt (parlamentari, deputaţi, primari, şefi de consilii judeţene). 
          Fauna politică derulează în faţa noastră, în aceste zile nesincronizate cu calendarul naturii, nu o spectaculoasă poveste de dragoste întârziată, ci o anomalie genetică agonizantă, cu puzderie de adulteruri şi trădări, prelungind cumva sezonul împerecherii, mult peste limitele normalului şi normele moralităţii..

Se cuvine, ca primă concluzie, să ne facem griji şi să  sunăm înaite de a ajunge acasă, soţiile, cu riscul asumat al telefoanelor ascultate, să n-avem surpriza să găsim în patul conjugal niscaiva cornute.

În continuare am să dau un citat din Atlasul sus amintit despre această specie:

„Masculul se numeşte cerb sau taur, femela ciută sau cerboaică, puiul sub un an

(vechime în partid), viţel sau viţea, cerbul sub doi ani, cerbulean sau coldan, iar femela de aceeaşi vârstă, junincă. Masculul este numit şi bou, iar femela vacă.

În funcţie de vârstă (în partid) şi de trofeu (sau funcţie), masculii mai sunt cunoscuţi şi sub denumirea de cerbi capitali, sau cerbi de selecţie, suliţari , furcari...”(Toate parantezele sunt ale autorului).

Sorin Frunzăverde desigur e cerb capital. El ani de-a rândul a încărcat frunze în căruţă, pentru iarnă, cu coarnele de la furcă, acolo la el în Severin, mereu popular, tot pe partea dreaptă. A găsit momentul acum să pună proptele, să echilibreze şi pe partea stângă. (Celălalt primar, de la Slatina, alde Vâlcu pare un cerb de selecţie, el a selectat bine şi când şi-a ales nevasta, pe frumoasa Lavinia şi de-aia n-o ţine cu el în partid). Ne-am lungii dacă am continua exemplele.

Mai bine citim din Atlas:

„Ca ordin de marime, masculii au greutatea cuprinsa intre 180 si 300 kg.”

Fără îndoială Cristian Popescu Piedone, uitaţi-vă la poză, are toate elementele boului în călduri. A încercat omul, după cum susţine pe la toate porţile şi la doamna Udrea:

„Sărumâna doamnă PDL! Sărumâna domnu’ UNPR!

L-au primit în curte, dar nu l-au lăsat în aşternuturi.

Trebuia să boncănească şi el undeva, USL-ul e mare şi cerbuleanul de Ponta l-a aşteptat cu braţele deschise, că la el în partid are juninci antrenate pentru toate calibrele.

Ca o a doua concluzie, voiam să zic, în războiul ăsta fierbinte, cu orgii, pasiuni şi trădări la mijloc, vorbind serios, nu-l văd deloc pe Preşedintele Boc. O fi plecat le Cluj?

Găina lehuză

Întrbarea mă bântuie de aseară, după ce am urmărit la B1 emisiunea junelui Nelu Barbu cu marele analist. Nu ştiu cum se rătăcise pe-acolo şi unul ce încă îşi zice, Dan Pavel...

Nu numai că maestrul nu s-a dat pe spate, ca toţi ceilalţi, comentând subiectul meciului transmis cu o seară înainte la Antena 3, dintre premier şi pastorul protestant,(nu mă pricep la religii, îl ştiţi; „părintele” protestatarilor din piaţă...), dar ne-a uimit încă o dată, încercând să ne lămureasca despre evidenţa faptului că găina, n-a precizat dacă era aceeaşi, a născut cu adevat pui vii.

Nu mă situiez nicidecum printre cei care i-au cântat lui MRU prohodul, atunci când acesta a hotărât să meargă la gâde punânduşi capul pe tocător în ringul de la antenă şi nu m-a surprins total nici măcelul administrat, când s-au răsturnat planurile. De mirare cum unii au putut gândi că acolo în ring va fi un meci de box, chit că înainte de pauză, am aflat pe surse, Dana Grecu se dezbrăcase ca la marile gale. N-a mai urcat în ring până la urmă n bikiny, să anunţe ultima repriză, în baia de aplauze a spectatorilor înfierbântaţi. A rămas în culise să-i facă pastorului respiraţie gură la gură.  

Nu insist să definesc tipul de confruntare; a fost un meci între categoria Muscă şi categoria Dex. Musca bâzie, zboară _ dexul e mult mai greoi, cum să alergi după muscă eventual s-o omori, astea erau premizele.

Dracu la pus pe gâde să vrea să citească cuvântul ăla din (sau dintre?) paginile dexului!  

I-a căzut Dexul în cap de-a rămas ca o găină lehuză după ce născuse puii vii.

Pănă la urmă vorba lui Cârstoiu, ciudoasă: „Noi ce-am câştigat? Măi oameni buni e un premier abscons, periculos,  din câte ştie nu ne-a spus nimic!”

Dar să revenim la oracolul nostru. Ce-o fi cu el? Să fie poziţia lui schimbată opusă valului doar deontologică, profesională? Simte ceva, de-a trecut la opoziţie? E, invidia că  MRU-ul are dexul mai mare? O fi supărat că n-a venit primul ministru, primul la el în emisiune, (s-a dus la papistaş) să-l ungă cu mir? O fi având ceva spaime sub acoperire şi ăsta le ştie? La pus Băsescu să-l încerce?

Pare circumspect, aşa de la-nceput. Îmi pun întrebări.

Caut şi eu ca maestrul în subtext o ştire.

Ultimul mucenic

Astăzi despre Dan Grigore. Nu artistul uriaş, ci demisionarul din CNA  sub povara de presiuni şi vorbe de ocară. Hulitul care a îndrăznit să cugete curat, cântărind cu instrumentele dreptăţii şi neascultând de poruncile venite de la Partid.

Se întâmplă în preajma zilei de 9 martie, zi ce aduce aminte de povestea celor patruzeci de mucenici, soldaţi creştini, siliţi să se închine idolilior şi refuzând închişi în temniţă să-şi trădeze credinţa, iar după 8 zile, condamnaţi la moarte prin îngheţare în lacul Sevastiei şi bătuţi cu pietre.

Picătura ce-a umplut paharul a fost greaua vorbă şi necugetată a celui care se crede viitor preşedinte, ca o umbră aruncată maestrului, cum că ar fi „lipsit de onoare”.

În ce lume, la noi sau aiurea, falnicul Stejar poate fi umbrit de un crin!

Nu mai punem la socoteală statura umbrei _ cea morală, cea profesională, cea a bunului simţ, clamată într-o revoluţie(de ce-or fi devenit revoluţiile caricaturi?...) _ şi care nu se ridică falsului preşedinte, nici până-n genunchi.

Mă uit în jur, tare mi-e teamă că repetăm povestea celor patruzeci de mucenici. Doar unul singur nu şi-a dat duhul atunci!

Ne-a rămas imaginea; în spatele convoiului de căruţe urnit către râu, mama lui purta pe umeri trupul strivit al feciorului încă viu, înălţând către cer rugi fierbinţi de a-i fi primit fiul în rândul celor morţi

Dea Dumnezeu, să nu-i încremenească pe umeri crucea!

Noi cand mai murim!?...

Starea naţiunii 2.Noi când mai murim?

Ne-a acoperit zăpada, îngeri din cer au turnat asfalt proaspăt, alb, peste acoperişurile caselor, peste munţi, peste văi, peste braţele copacilor de oţel sticlos îngheţate în armătură. Ţara e nivelată ca-n palmă, toată e o autostradă, pe care nu circulă deocamdată vehicule. Nu s-antărit asfaltul, nu s-au înlocuit roţile cu caucicuri de iarnă şi lanţuri, cu tălpigi de sanie. Încă  se ceartă în parlament şefii partidelor cine să taie panglica.

Iarna asta a venit ca un dar de la Dumnezeu, sau de la Comunitatea Europeană, nu se ştie sigur, nimeni nu mai spera să bifăm programul de autostrăzi, cel mai important obiecctiv de dezvoltare strategică a infrastructurii.  

(După ăia de la Institutul Naţional de Meteorologie, mai curând darul a venit de la ruşi, dar ne-am convins că nu trebuie să-i luăm în consideraţie...).  

Nu s-a putut conveni dacă meritul principal e al puterii, sau e meritul exclusiv al opoziţiei democrate şi de ciudă Boc a demisinat, iar Ponta şi Crin au intrat în grevă. Societatea civilă în frunte cu doamna Alina Mungiu Pipidi consideră pe bună dreptate că e, rezultatul incontestabil al protestelor comunităţii civice maturizate politic pe străzi de reflectoarele Antenelor care i-a bombardat cu raze infraroşii. Până la urmă tot la Cotroceni nu, e punctul nodal care i-a unit.

E sărbătoare naţională nu se mai munceşte. Toţi stăm în casă şi ne uităm la televizor aşteptând elicopterul. Televiziunile sunt prinse în competiţia de Grand Slam a breaking news-urilor. E ca la ruletă cănd se schimbă culoarea codurilor. Când galben, când portocaliu, câştigă cine anunţă primul culoarea roşie.

Dar de ce întârzie atât elicopterul? Ce noroc am avut cu programul de reabilitare a blocurilor! Prevăzătoare, doamna Udrea(de ce-or fi remaniat-o?), le-a cerut constructorilor să pună un geam termopan direct în acoperiş, să putem admira cum funcţionează scutul antiatomic de la Deveselu. Acum pe geamul ăla urmărim cu toţi cănd vine elicopterul.

Nu–nţeleg ce face primul ministru, e tânăr îl credeam mai energic de ce întârzie, s-a dus şi ăsta la Cotroceni să se pupuie cu Băsescu. El nu ştie că s-a terminat şampania!? Noi când mai murim!?...

Procesul crocodilului

Maria si crocodilul

          Ana, tânara mea prietenă învăţătoare, are o clasă de ţânci, băieţi şi fete, ar zice a lume rea, mai puţin dotaţi. Sunt în clasa treia, i-a preluat nu de mult şi încercă să-i ridice folosind metode moderne, să le câştige atenţia.

Azi am organizat, povestea – un joc cu judecători, cu avocaţi si juraţi. E o minune cum figurile ţâncilor mei s-au încărcat de răspunderi. Procesul era destul de limpede. La bară, pledoariile clare prefigurau verdictul. Făptuitorul din boxa acuzaţilor se prăbuşise cu cerul căzut pe el...

Cine la pus pe crocodil să-l tragă din barcă şi să-l înghită pe explorator!

Timpul sa scurs destul de repede, clopoţelul sunase de mult. Juraţii pare că aveau o problemă, voiau acasă. Fulgi mari de zadă se buluciseră dincolo de geamuri, chemându-i la derdeluş.

– Gata domilor jurati, ati ajuns la consens? I-am întrebat curioasă. Cu mutrişoarele supărate  s-au  întorc către mine.

– Noi vrem să-l condamnăm, dar nu ne-nţelegem cu Maria, ea singură voteaza împotrivă. Cu năsucul ei cârn, ridicat şi cu ochi senini Maria parcă-şi cere iertare, căutându-mi sprijinul.

– Întoarce-ţi-vă la dezbateri, e musai votul să fie unanim.

S-au întors, au reluat consultările şi nu după mult timp au venit înapoi cu verdictul.

 – Crocodilul e nevinovat doamnă! Uimită şi încurcată în roba mea imaginară, le-am cerut să-şi explice decizia.

– Păi n-a vrut Maria să se schimbe şi noi ne grăbim să mergem acasă.

I-am dat Mariei posibilitatea să-şi dezvăluie argumentele în logica ei.

– Eu l-am considerat nevinovat, crocodilul fiind carnivor...

De-aia l-am achitat doamnă Judecător!

Nole si Rafa

Nole si Rafa. Oameni si zei.

Dacă una măcar din cele opt vieţi ale lui Homer ar fi dăinuit până azi, legendarul poet epic n-ar fi putut lipsi din tribuna Rod Levar din Melbourne, la încleştarea teribilă dintre uriaşii Rafa şi Nole.

Operat de un mare chirurg oftalmolog rus, bandajul de la ochi i-a fost desprins doar cu câteva clipe înainte de începerea partiei, ca să-i poată fi dăruită bucuria luminii o dată cu fiorul fremătător al mulţimii în aşteptare.

Ce mic era Zeus cocoţat în scaunul lui de arbitru! Şi Afrodita asta logodnica sârbului, răcnind în spatele meu, pare mai războinică decât Atena.

Î n faţa oştilor pe locul marcat cei doi eroi s-au prins în luptă. Inima oprită a mulţimii fâlfâie când şi când ca o flamură subţire mişcată de vânt, de o parte şi de alta a fileului.  Cădeau amândoi şi se ridicau să o ia de la capăt sorbind putere din sticlele rânduite printre bulgări de gheaţă, unde se păstrează proapătă apa vie. 

După ce urcase dealul, soarele scobora întârziind să se piardă de partea cealaltă în orizontul fără de margini al întunericului. Braţele încă mânuiau din inerţie lama rachetei ca un snop de raze, dar se-nmuiaseră genunchii, pare că înotau în nisip.

Transfigurat Nole, cu o ultimă licărire de vlagă îşi ridică privirea către Dumnezeu. Acesta pare să-l fi auzit şi dând cu o mână un nor la o parte (acelaşi nor scuturat mai devreme), îşi întoarse faţa către el.

Ultima minge izbăvitoare. Fulgerătoare ca o părere de rău.

A fost un meci atât de lung şi atât de frumos.

Homer a plecat. Numai el poate scrie o epopee cu doi învingători.