De multă vreme, înca din copilărie m-au impresionat irişii, care în satul meu creşteau pe şanţurile de pe marginea drumurilor.Revenind în satul meu, după o grămadă de ani, am regăsit aceeleşi imagini ce mi-au rămas undeva în suflet.N-am fost conştientă că imi lipsesc aceste flori minunate până nu le-am revăzut.Nostalgia lor a scos a iveală şi versurile:
De după gard se răsfrângeau
Culori albastre ca de cer
Ce mâinile parcă-ntindeau
Să prind-o mângâiere
A razelor de soare,
Pe care şi-o doreau.
Frumoşii irişi mă sfidau
Cu-albastrul lor de ape
Ca nişte cupe deschideau
Petale de mătase,
Stropite cu un abur pur
Şi parcă mă strigau.
Şi au rămas in satul meu
Să privegheze casa,
Pe care le-am lasat-o eu,
Lângă un râu agale,
Ce s-a-ntâlnit cu irişii
În drumul lui din vale.